Ceainicul roșu

Luca avea 17 ani și un nod în gât care nu mai pleca.
De câteva săptămâni, simțea că ceva se rupe în el – puțin câte puțin. De afară, totul părea în regulă. Învăța bine, era politicos, lumea îl lăuda: „Băiat bun, ambițios, mereu cu zâmbetul pe buze.”

Numai că în el era zgomot. Mult.
O voce care îi șoptea mereu:

Nu e destul.

Ai luat 9? Puteai lua 10.

Prietenii tăi au ieșit și tu ai rămas acasă să mai înveți? Normal. Trebuie să fii cel mai bun.

Dacă nu ești perfect, de ce te mai obosești?

Într-o după-amiază, în vacanța de primăvară, Luca s-a refugiat în podul casei bunicilor. Era locul unde mergea când era mic și voia să fie singur. Aerul mirosea a vechi și a lemn prăfuit, dar era liniște.

Acolo, pe o măsuță, stătea un ceainic roșu, din ceramică, cu smalțul ușor ciobit pe o parte. În el era un buchet de garofițe roz și mov, îmbinate cu flori albe, mici, ca niște norișori. Arătau aproape ireale.
Luca s-a așezat în fața lor. Le-a privit. Erau perfecte. Era ceva liniștitor în acea armonie. Pentru prima dată după mult timp, gândurile au tăcut.

Dar când a întins mâna și a întors ceainicul doar puțin, ceva s-a schimbat.
Din noua perspectivă, florile roz păreau prea multe. Cele albe păreau împrăștiate haotic. Din cealaltă parte, păreau chiar ofilite.

Luca a simțit cum inima i se strânge.
A văzut în acel buchet tot ce simțea:
Cât de mult se străduia să pară perfect, dar cum, din alte unghiuri – cele pe care nimeni nu le vedea – totul părea disproporționat.
A înțeles, pentru prima dată, că și-a construit imaginea despre sine doar dintr-un unghi – cel pe care credea că lumea îl vrea. Și când nu se potrivea cu acea imagine, începea să se urască.

 S-a ridicat și a privit din nou buchetul. De data asta, l-a rotit complet, încet.
A văzut partea cu florile înghesuite. Apoi partea cu spații goale. Apoi partea unde garofițele păreau în plus. Și, în mod ciudat, toate i s-au părut reale. Umane.

A zâmbit amar.
Poate că nu era despre perfecțiune, până la urmă.
Poate că era despre a-ți da voie să vezi toate unghiurile. Și să te iubești, chiar și atunci când nu ești „aranjat frumos”.

Ceainicul roșu era tot acolo.
Luca a închis ochii și, pentru prima dată, nu a mai simțit că trebuie să fie altfel. A simțit doar că e destul. Așa cum e.